Anodonția sau lipsa dinților la copii

Data

Hipodonția sau agenezia dentară

Hipodonția sau agenezia dentară este cea mai răspândită malformație cranio-facială întâlnită la om. Poate apărea ca parte a unui recunoscut sindrom genetic sau ca trăsătură izolată nesindromică. 

Excluzând al treilea molar, prevalența raportată a hipodonției variază de la 1,6-6,9%, în funcție de populația studiată. Majoritatea persoanelor afectate nu au lipsă decât unul sau doi dinți,cel mai probabil premolarul al doilea permanent și/sau incisivii laterali superiori. Atât factorii de mediu, cât și cei genetici sunt implicați în etiologia hipodonției, aceștia din urmă jucând un rol mai semnificativ. Indivizii hipodonți reprezintă adesea o provocare clinică semnificativă pentru ortodonți, deoarece, într-un număr apreciabil de cazuri, timpul de tratament este prelungit și rezultatul tratamentului poate fi compromis.

Prezentarea sa fenotipică este variată în ceea ce privește severitatea și, ca rezultat, s-au folosit diferiți termeni pentru a descrie această anomalie dentară. Acești termeni includ „dinți lipsă congenital”, „agenezie dentară , „„ hipodonție ”,„ oligodonție ”și„ anodonție ”.

Termenul de „dinte lipsă congenital” este impropriu deoarece dezvoltarea dinților este finalizată după naștere , astfel încât prezența majorității germenilor dentari poate fi dovedită numai în timpul copilăriei.

Agenezia dentară, pe de altă parte, se referă direct la eșecul de dezvoltare al unui dinte.

Oligodontia și anodonția sunt folosite pentru a descrie forme mai severe de agenezie dentară, de obicei absența a mai mult de șase dinți sau întreaga dentiție.

Agenezia dentară este considerată rară în dentiția temporară și nu este la fel de obișnuită ca în dentiția permanentă. Există o asociere între hipodonția din dentițiile primare și permanente la copii cu hipodonție primară a dinților temporari care arată absența dinților succesori corespunzători Aproximativ 46% dintre indivizii cu agenezie dentară au de asemenea, rădăcini scurte ale altor dinți permanenți. Ceea ce se știe este că agenezia dentară, în special în formele sale severe, contribuie la apariția anormală a ocluziei și este adesea asociată cu diverse anomalii la alți dinți.

 Agenezia dentară este adesea nesindromică, dar poate fi și asociată cu alte sindroame cum ar fi sindromul Down sau displazia ectodermală. În aceste sindroame, există însă un tipar caracteristic al ageneziei care este de obicei diferit de al populației generale.

Impactul psihosocial și funcțional

Puținele studii care au fost efectuate pentru a evalua bunăstarea și calitatea vieții la indivizii hipodonți, furnizează unele dovezi că această anomalie dentară are un impact negativ. 

Într-un studiu retrospectiv pe 451 de pacienți cu hipodonție, cele mai frecvente plângeri ale pacienților au inclus spațierea între dinți, estetica slabă și conștientizarea psihologică a lipsei dinților. Lipsa dinților posteriori poate duce la interferențe nefuncționale, modificări ale conturului gingival și supraerupția dinților antagoniști. În plus, s-a constatat ca pacienții cu hipodonție prezintă o mai mare dificultate la mestecat din cauza reducerii suprafeței ocluzale dentare. Astfel, hipodonția reprezintă o adevărată povară din punct de vedere estetic, funcțional și financiar pentru persoanele afectate. Pentru acești pacienți, hipodonția este o problemă pe viață, ceea ce necesită o planificare atentă a tratamentului pentru a se asigura cele mai bune rezultate ale tratamentului. Planurile de tratament implică, de asemenea, întreținere pe termen lung (dispensarizare) și consiliere familială. Este extrem de importantă evaluarea plângerilor din partea pacienților și părinților. 

Planurile de tratament necesare pentru gestionarea dinților lipsă ai pacienților cu hipodonție sunt complexe și necesită o abordare interdisciplinară, care de obicei vine la un cost financiar atât pentru pacient, cât și pentru familia lor. 

Având în considerare toate aceste aspecte este nevoie de o echipă experimentată de specialiști în stomatologie. Probleme comune cu care se confruntă clinicienii în tratarea pacienților cu hipodonție includ managementul spațiului, ridicarea și alinierea dinților, gestionarea mușcăturii adânci, supra-mușcătura și menținerea rezultatelor pe termen lung (contenția). Decizia dacă planul de tratament presupune închiderea spațiului sau deschiderea acestuia depinde de

factori precum vârsta pacientului, gradul de aglomerare inerent, starea dinților temporari,  tip de malocluzie și circumstanțele pacientului (finanțe, atitudine față de tratament etc.).

 

Mai Multe
articole